Din nou cu o reflecţie asupra scandalului nevernding (realimentat de cazul Rădvan) expoziţiei ICR-New York. Am în vedere faptul că, cel mai adesea, sinteziştii şi, mai nou, politicienii aciuaţi pe la talkshow-rile politice desfăşurate la amble televiziuni de ştiri (şi care pîna una alta se pronunţă şi asupra artei) invocă argumentul reprezentativităţii naţionale. Într-adevăr, la prima vedere acest argument pare a fi unul valid şi just. Dacă pe mine nu mă reprezintă Rădvan sau acei artişti street-art, de ce ajung ei totuşi să expună la ICR? Vom vedea însă că lucrurile nu stau deloc astfel.
În Comunităţi imaginate Benedict Anderson analiza rolul instituţiilor de artă şi, am putea noi spune prin extensiune, rolul instituţiilor de cultură în formarea statelor naţiune. Prin crearea unui trecut naţional, muzeul, galeriile naţionale şi marile instituţii publice de cultură au creat, de asemenea, retroactiv, mitul originii naţiunii, mitul întemeierii ei. Funcţia instituţiei culturale este aceea de a legitima statul naţiune, construindu-i acestuia o istorie, un patrimoniu, o moştenire, ş.a.m.d. Analiza aceasta corespunde de acum clasicei lucrări a lui Jurgen Habermas Transformarea structurală a spaţiului public, unde autorul german îşi consacră conceptul său de sferă publică ca emergînd în secolul 18 în Europa Occidentală, drept spaţiu al discuţiilor critice la care toţi cetăţenii au acces în mod democratic.
Această ideologie recunoscută a spaţiului public a fost încorporată de elita culturală burgheză, pentru care o instituţie culturală legitimează statul naţiune reprezentînd întreaga sa sferă publică şi pentru care cultura se defineşte numai prin evenimentele care au loc în aceste spaţii (a se vedea critica lui Szeliga a lui Marx şi Engels din Sfînta Familie, cu trimitere directă la Misterele Parisului a lui Eugene Sue). Ca atare, rolul unei instituţii culturale este acela de a-şi lărgi baza de public (presupus ca omogen), această ideologie făcînd loc consumismului triumfalist de cultură în era capitalismului globalizant, de vreme ce o instituţie culturală va trebui de acum înainte să îşi justifice inclusiv economic existenţa sa. Or problema este că din punct de vedere teoretic, dar şi practic, conceptul habermasian este deja depăşit (cel puţin din perspectiva a ceea ce a mai rămas din stînga intelectuală), criticile aduse imputînd tocmai imposibiliatea unei omogenităţi ca aceea pe care o presupune conceptul sferei publice, şi faptul că accesul la mecanismele sale nu are loc în mod democratic (şi de aici interesul post-structuraliştilor pentru ceea ce are loc în cîmpul puterii). Ca atare, a fost propusă ideea unor publicuri multiple, idee care a ajuns să fi pusă în practică în cazul unor instituţii de artă precum MACBA (Muzeul de artă contemporană) din Barcelona, Rooseum din Malmö sau cel al multor Kunsthalle din Germania şi Austria. Programul acestor instituţii presupune existenţa şi îşi asumă lucrul cu mai multe tipuri de sfere publice, incluzînd aici inclusiv minorităţile etnice, sexuale sau politice, expresii artistice ale unor ideologii diferite de ideologiile dominante . Concepţia populistă a instituţiei publice este înlocuită cu o concepţie novatoarecare se reorientează după criteriul tipului şi specificităţii publicului, şi nu după criteriul cantităţii de public adusă în muzeu sau al reprezentării unor omogenităţi fictive.
Ca atare, dacă ne întoarcem la problema scandalului ICR – New York, trebuie să remarcăm că avem de-a face cu expresia a două ideologii distincte, atunci cînd se pune problema reprezentativităţii naţionale a artei acuzate de Stan & co. Pe de o parte este vorba despre ideologia burgheză care priveşte instituţia culturală publică drept reprezentantul poporului, al naţiunii etc. şi o ideologie progresistă care presupune o schimbare de perspectivă, aceea a reprezentării mozaicului de publicuri existent în spaţiul public românesc, pe care a exprimat-o şi argumentat-o foarte bine H.R. Patapievici în conferinţa de la Cărtureşti de acum mai bine de o lună. Rămîne să ne convingem dacă gîndirea a domnului Patapievici rămîne constantă şi dacă nu cumva a reprezentat un singur accident. Deocamdată, mă îndoiesc că în cazul ICR-ului putem spune că acest tip de gîndire îl caracterizează structural: văzînd cum merg lucrurile cel puţin în cazul unor expoziţii organizate la ICR Paris şi la ICR Budapesta, sînt mai degrabă sceptic.
